E un haos total in mintea mea acum, atatea intamplari de un contrast atat de diferit. Nu stiu la ce sa ma mai gandesc, ce sa-mi amintesc, ce sa pastrez sau ce sa las uitarii !

Mai trece un an din viata noastra, un an in care toti ne-am ros unghiile gandindu-ne la tot felul de prapastii. Tot felul de ganduri morgana, ignorand  realitatea, neadaptandu-ne regulilor junglei in care traim.

A venit momentul sa trag linie si sa finalizez bilantul altui an asternut in uitare, tiparit in parul grizonat al batranilor, ce a imprimat noi trairi, noi experiente din care am avut de invatat.

In primul rand anul acesta, am reusit sa inteleg ca nu exista pe lume o fiinta mai importanta ca propria mama, care indiferent de situatiile in care  am fost pusa, mama era acolo. Si o simpla mangaiere acompaniata de o privire calda si chiar de lacrima pribeaga ce atarna in coltul ochilor sai, mi-au tatuat in minte si in inima dragostea divina pe care mi-o poate oferi.

Un alt lucru minunat pe care l-am descoperit anul acesta, ar fi faptul ca oamenii apropiati sufletului tau, sunt cele mai importante cadouri ale vietii. Chiar daca mereu ne gandim ca banii iti pot aduce totul.

Am descoperit ca poti face ce-ti place si poti supravietui. In perioada Craciunului am reusit sa bucur cateva persoane cu ajutorul talentului meu, fiind recompensata cu o suma modica de cativa banuti. Dar puse cap la cap, bucuria de a desena si bucuria de pe chipul amicilor mei, adunate cu acel maruntis zgomotos, constituie o intreaga avere sufleteasca.

Click to view slideshow.

Singura concluzie pe care o pot avea la modul general, face referire  la felul nostru de a fi. Oricat ne plangem, ne chinuim sa schimbam ceva, nu ne straduim destul. Omul este o fire delasatoare, doar ce … mai rau deatat n-are cum sa fie!

Mi-e-atat de greu si dur atunci,

Stau singur, suflet amortit

Care iubea si e iubit…

Fioru-i dulce si amar

Te privesc, naluca si n-ai habar, 

Te tin de mana si te strig…

Te privesc si-n brate tin doar frig.

Lumina zilei se risipeste, dor si gand

S-abat, naluca, rand pe rand…

El si-alege prada si-o pastreaza ca trofeu,

Si iubind-o tot mai tare, o vrea langa el mereu.

Ai aprins flama, i-ai dat drumul, liber…

Liber zburda vanatorul, sufletul nu-i e stingher

Ca tu naluca-ai reusit…

Sa-mblanzesti, un neimblanzit.

E-o perioada far-de sfarsit,

E-un vis ce-as vrea sa fie,

Limita pentru infinit.

Un gand cuprins in sarutari

Si-o calda imbratisare

Ce seara pe aripi de cerneala

Zboara, s-ajunga-n departare.

Si pozele sunt franturi din tine

Si vocea-ti aud din tari straine.

Te simt aici, mereu dar tac…

Suspin, si-ti simt stransoarea.

Pe umeri iti astern vulcanul

Ce erupe de dor si framantari

Ma umpli de alese vorbe si…

Subtil ma faci iar sa zambesc.

Cand seara isi etaleaza voalul

Pe perna sa te asterni cu mine in gand,

Caci de aici din departare

Eu, mosule, tot langa tine sunt!

Un umar pe care imi pot asterne pasurile, o voce  calda care stie s-aduca zambetul pe buze. O mana care imi e mereu intinsa.

O prietena adevarata, care mai intai imi da cate un bobarnac si apoi ma compatimeste.

Dumnezeu de cand ma nascut mi-a oferit cel mai frumos dar… Inca o pereche de parinti. Daniel si Maria Marcu ( sau Moni pentru cei apropiati).

La multi ani frumosi, pe care sa ii traiesti alaturi de noi ca si pana acum, radiind iubire si delicatete!

Te iubesc, matusica mea draga!

Portretul corbilor – desen in tus

Acela nu cunoaste al fericirii haz. “

( Proverbe populare )

Si acum ma simt de parca as fi alunecat intr-un hau, de unde nu reusesc sa ies. Incerc in disperare sa excaladez peretii inghetati si umbriti de pesimism. Totul e atat de sumbru si atat de mort.

Speranta si dorinta parca au paralizat, ascunzandu-se de mine… de propria lor stapana.

Prin bezna ce tainuia in sufletul meu, sticlea un capac de stilou. Oare ce as face cu el? -ma intrebam- oare as putea sa il infing in perete si sa ma salvez?

Nu!

Am aprins ultima tigara cu ultimul bat de chibrit si incep a-mi potrivi rimele pe o foaie.

Zadarnic… gandul tot la evadare imi era, dar condeiul nu ma asculta.

E-o poezie despre-o poezie. Ce sec! – ar spune unii…

Dar pas cu pas, cuprinse intr-o strofa, se agata cuvinte cu rima, ritm si masura, lasandu-se insirate pe foaie:

” Mi s-astern mii de rime in gand,

Le cern pe foaie dar nu pot scoate un cuvant,

Incerc aievea, nu pot scrie ce gandesc

E-o incercare in van, ca rimele nu se potrivesc.

Si m-as destainui in glas de poezie lina

Dar prin minte- un voal de fericire plina…”

Aici m-am oprit. O senzatie de caldura im bucura sufletul. Nu inteleg, tocmai aici in mijlocul unui turture ?!!

Acum am realizat. Fericirea era unicul mod de ma elibera de asediul umbrei. Si acum sunt fericita. Sunt fericita pentru ca am putut scrie, ca am putut zambi. Nimic nu mai conteaza.

M-am imbracat intr-o fericire saraca, cum ar spune lumea. Uitand complet ca lucrurile simple sunt cele mai complexe.

- VOALUL FERICIRII -

    Am pasit in primul ceas al zilei de maine.

     Rasfoiesc amintiri si cern pe hartie cuvinte si jocuri ale mintii. Cuvinte care doar seara luminate de un bec ce sta sa se stinga, reusesc sa capete o forma si jocuri cu reguli nescrise, ce asteapta ca el sa apara si totul sa aiba contur.

     Un fosnet strain isi indeapta calea spre auzul meu captandu-mi atentia.

     Un cantec soptit, o melodie inganata strabate agale prin albastrul noptii.

      Incerc sa deslusesc un vers, o strofa…

“Soapta de noapte 

Gand de departe

Cuprinde si strange

Rade si plange…”

      Uimita inchid ochii si ma patrunde…

       E o soapta a florii de camp ce inca n-a adormit. Si-o zaresc! Timida se pituleste in spatele unui fir de iarba. Dupa ceva timp se iveste  si incepe sa-mi sopteasca in continuare.

      Si m-am oprit din scris. Condeiul parca se lasa  purtat de  unduirile glasului vrajit si de linistea noptii instelate si  incepe a rasfira singur tot ceea ce acea minune imi soptea:

” Te simti uitata si straina

Te-amagesti, dar minciuna nu te alina

Nici lacrima, nici sete, nici dor,

 Nici durerea unei vechi povesti de amor!”

          M-a despicat in doua si a lasat sa iasa tot negrul din mine in lumina noptii. Sa arda in aburii noptii tot of-ul,  sa cada transpirand pe pamant si sa se transforme in roua.

          Se crapa de zi si eu nu mai pot pune geana pe geana. Ma uit in jur si n-o mai vad. O caut din priviri si-o chem…  Si-o strig, dar ea a disparut.

         Si vreau sa plec, dar ceva ma tinea in loc. Era o sopta a noptii uitata printre aburii pamantului ce se joaca printre razele matinale a soarelui. Ma striga si-mi spune ca:

” Acea floare ce-o cauti 

Esti chiar tu si te destepti

Ti-ai spus tie tot ce pe suflet ai avut

Te-ai aceptat asa cum trebuia s-o faci de la bun inceput!”

       ERAM EU?!!

        Da…mi-am dat seama ca trebuia sa ma sustin si sa ma incurajez, ignorand minciuna si morgana, facand loc adevarului si increderii in sine.

        Asa ca dragii mei, in fiecare seara cand pui capul pe perna, te transformi intr-o floare si porti discutii cu tine insuti, pe care ziua nu le poti finaliza de frica ochilor din fiecare particula de lumina ce te inconjoara. 

Asemenea realizarii unui desen, drumul pe care-l parcug spre maturitate este un traseu ce cuprinde  multe denivelari.

Pentru a-i  da contur si o forma cat mai rotunda, trasez cu grija din varful creionului, o linie timida, pentru a nu fi nevoita sa folosesc radiera.

Comunic, rad, plang, mi-e frig dar mi-e cald, trec peste dar nu pot uita, stau, privesc in urma dar continui sa caut  ca o adolescenta bezmetica  drumul cel neted.

Invit sfioasa in valsul liniilor de contur pasii rapizi ai timpului care ofilesc treptat traseul parcurs. Si lasa in urma umbrele ce dau un strop de realitate desenului… .

Creionul se retrage, si anii trec… .  

Dupa lupte interioare, dupa pacea si acceptarea-mi proprie, incep sa realizez ca totul are un sens, ca eu contez, ca pot face ceva util mie dar si celor din jur; si ca din umbra creionului tocit, reiese agale, prima unda usor rosiatica, care pune in lumina stradania si intentia mea de a atinge paleta de culori a vietii.

Dar acum tubul de acuarela s-a ratacit printre framantarile specifice unui artist buimac, ce-mi zburda prin cap din zori si pana in seara.

Drumul e atat de anevoios, dar are si portite de scapare sau asa zisele scurtaturi… care ma vor duce spre borcanelul de acrilic ce-mi va definitiva pata de culoare, maturitatea.

                                                        A desire

   In ziua de azi nu continutul face cartea insa  coperta da, ori haina il face pe om si nu invers.

Sincer mi se par anomalii.

   Sa vezi dincolo de exteriorul tau este o adevarata arta.  Sa stii sa scoti la suprafata tot ce ai ferecat in tine.

   Dar e nevoie de rabdare, comunicare si de un pic de vointa pentru a oglindi frumusetea interioara.

   Cei mai buni psihohogi sau asa numitii eliberatorii ai sentimentelor sunt artistii. Pictorii, sculptorii, fotografii si poetii sunt cei care trec fara a intampina nici un impediment si ajung in sufletul tau, reusind sa vada ce inseamna cu adevarat frumusetea omului.

   Niciodata nu vei auzi ca acesti oameni nu-ti vor spune ca sunt sensibili sau deschisi la orice . De multe ori aceste calitati importante ale trasaturii umane  sunt considerate adevarate slabiciuni, realizandu-si  imaginea unui gladiator ce-si poarta cu ingamfare scutul. Dar acel gladiator uita ca sub armura are un suflet, o inima, un alt eu…

Un alt eu…

   Zi de zi redescopar anumite trasaturi, stari sau comportamente care usor, usor se slefuiesc si capata o nuanta calda si incep sa lumineze.

   Port nenumarate discutii cu mine, ma cert, ma mangai, ma impac, ma incurajez sa plang, sa rad si sa vad partea plina a paharului .

   Incep sa descopar ce ma face cu adevarat sa-mi luminez fata si sa-mi tatuez in suflet multumirea.

   Zambesc  cand vad soarele arzand, cand ma trezesc si aud linistea din jurul meu si simt aroma de cafea si fumul de tigara.

    Surad cand mi se zambeste, cand sunt privita cu blandete, cand sunt mangaiata din gesturi sau vorbe,cand scriu sau desenez.

    Sunt mici flecustete care ma fac sa fiu eu!

    In final sper ca aceste cuvinte fara sens, asternute intr-o ordine dezordonata, sa reuseasca sa-ti dea impulsul de a incerca sa faci cunostinta cu tine si apoi cu cei din jur.